Într-un final, inevitabilul s-a întamplat. Ne-am întâlnit într-o seară de martie, teoretic în faţa Institutului Ceh. Dintr-un reflex, Irina a venit cu această idee şi parcă a dat formă scopului nostru. Însă corporatismul, care bântuie mai nou două dintre adeptele acestui cult, ni s-a împotrivit şi am fost nevoite să pătrundem pe o poartă paralelă cu acest univers, pentru a deveni altcineva. Iar o dată cu acest pas, ideile s-au dezlănţuit şi au format un vârtej în jurul nostru, încât nimeni nu a putut să îl străbată. Am renunţat la sistemul în care am fost crescute şi am început o plimbare prin toate straturile literaturii. Este, de fapt, arta care ne-a adus pe acelaşi drum, deşi, după un moment de gândire, am realizat că fiecare dintre noi are un alt însoţitor. Cărtărescu, Brumaru, Paler, Caragiale sau Ionescu – ei sunt cei care ne-au educat gusturile şi ne-au influenţat următoarele opinii critice.
Prin urmare, vom începe să discutăm fiecare de ce (nu) ne place Kundera. În ceea ce mă priveşte, Kundera are o problemă doar pentru modul şchiopătat în care progresează în drumul lui de creator. Ceea ce totuşi îl salvează şi îi păstrează un loc printe scriitorii de seamă este Insuportabila uşurătate a fiinţei, iar dacă cititorul va incepe descoperirea lui cu această carte, îi va rămâne şi fidel. Analizând însă Cartea râsului şi a uitării nu pot să nu spun din capul locului că puzzle-ul pe care Kundera vrea să îl rezolvăm nu îşi are locul. Fragmentarea cărţii nu e neapărat un mod de captare al atenţiei şi chiar mai mult, uneori este deranjat. Probabil că dacă nu aş fi fost sechestrată într-un tren, nu aş fi avut răbadarea necesară să ajung la adevăratul miez al cărţii- Insula copiilor. În timpul lecturii acestei părţi, totul pare să capete formă. Am simţit acum legătura dintre comunism şi dragoste (cartea fiind un fel de istorie a manifestărilor iubirii) şi autorul reuşeşte chiar să te convingă că acele întâmplări nu puteau avea loc în alt context. Deoarece, în linii mari, fiecare dintre îndrăgostiţi e un tiran care vrea totul, dar în acelaşi timp întruchipează omul pe care partenerul vrea să îl aibă lângă el, recurgând la un fals compromis: Mirek nu se simţea destul de bun pentru a avea o relaţie cu o femeie frumoasă astfel încât o acceptă pe Zdena, care la rândul ei este fidelă partidului pentru că îl iubea pe el; Marketa o acceptă pe Eva în relaţia cu soţul ei, dar şi ea îi va returna Evei serviciul, însă această decizie rămâne un secret al celor două femei; Cristina nu se înfrânează datorită valenţelor morale ci doar pentru că pentru ea iubirea ar anula latura intelectuală a relaţiei sale cu studentul, care se foloseşte de ea pentru a depăşi starea de litost. Însă Tamina e altfel, eroina care aparţine autoului şi doar autorului, pare să aibă trăsăturile de care cititorul are nevoia, caracteristica ei esenţială fiind capacitatea de a asculta tot ce i se povesteşte. Ea pare exact personajul extras din visul unui copil în ceea ce priveşte iubire ca sentiment, idealul etern al femeii, dar care, caracterisitic la Kundera, este anulat prin ideea de sex; ni se oferă o viziune grotescă a acestuia, indiferent de statutul îndrăgostitei – prietenă, soţie sau amantă. Inevitabil, femeia kunderiană îşi va păta într-un mod sau altul imaginea.
După ce trag liniile acestor teme, ma văd obligată să încerc să încadrez ideile de râs şi grafomanie în acest tablou, dar nu pot motiva decât ca fiind partea negativă a fragmentării; sau poate sunt doar un mod umil al autorului de a-şi motiva stilul adoptat în a lui lucrare Cartea râsului şi a uitării?! Oricum, indiferent de statutul lor, criticii îl vor ierta pe Kundera pentru elogiul adus poeţilor valoroşi demult trecuţi în nefiinţă.
