Rebranding Macedonski

“ It’s dying roses season, see?/
They die in gardens, just as they die in me …”*

The contemporaries’ rondeau

The people of this time of mine

They play a game time after time

For thirty years they call me “dead”

More envious and more afraid.

A “ghost”, I’m often named

“Ancient”, they claim:

The people of this time of mine

They play a game time after time.

And even if like lions they appear

Talented they’re nowhere near.

Nor saint nor god they have yet known,

By failure in this life were thrown

But they’re the people of my time.

* If I’d Knew, Poetry by Alexandru Macedonski, Bilingual edition, Translated by Valentin Petcu, Xlibris, Philadelphia, 2008

(I.M.)

Lumea ca o portocala

Lumea lui Kundera mi s-a intiparit in minte sub forma unei portocale. Nici un alt fruct nu se apropie de perfectiunea sferoida si, in acelasi timp nu se indeparteaza de ea mai mult ca portocala. Fructul in sine e asimilat simbolistic cu marul dar e lipsit de iregularitatile lui prin urmare, ingloband doua caracteristici care la un moment dat se intersecteaza devenind una.

Prima proiecteaza, dupa cum am mai mentionat, imaginea unui corp ideal coborata din sistemul platonician iar a doua imaginea imperfectiunii, a decrepitudinii corpului perfect coborata din teologia crestina. Desi initial lumea lui Kundera este dominata de platonism, ea aluneca ulterior in dezagregare. De ce? Pentru ca scriitorul se desprinde de perfectiune. El cade din cerc “ca un meteorit smuls dintr-o planeta” ca si cum Lucifer ar fi fost aruncat din universul lui Platon. Caderea aceasta perpetua este exponenta lumii imperfecte in care paseste prin despartirea de o lume in care nu se mai simte inclus. Voit sau nu, alege desprinderea fara a putea scapa de nostalgia intregului din care a facut parte.

Intreaga carte este, de fapt, o cadere. Nu poate exista coeziune pentru ca sistemul perfect de masinatie a textului care a condus la crearea “Insuportabilei usuratati a fiintei” nu mai exista. Ne confruntam cu doua universuri diferite din care rezulta doua lucrari. Problema “Cartii rasului si a uitarii” nu este apartenenta la o lume distincta ci descoperirea brusca a apartenentei, ca o revelatie, care da un ton grabit, neingrijit romanului. O lume in dezagregare asumata ar ramane fara consecinte negative asupra textului dar abraziunea dintre doua perspective alarmant de diferite zdruncina textul si ii intoxica coerenta. Din nefericire, Kundera nu reuseste sa-si infraneze precipitarea iar romanul sau pare sa-i scape de sub control. Fraze, personaje, conflicte si simboluri se perinda prin prima parte fara sa urmareasca un tipar prestabilit si care datorita lipsei unor conexiuni finale nu ne conving de intentia explicita a autorului ca lucrurile sa se petreaca in modul acesta si nu altfel. Pana in momentul de fata, “Insuportabila usuratate” ramane cartea preferata in ceea ce-l priveste pe Kundera si fiindca am o groaznica slabiciune pentru scriitori cehi, las o portita deschisa si nu il judec prea aspru pentru acest mic rateu literar.